Parohie

Vacanţă
Duminică, 25 februarie 2018
Szabóné László Lilla

Postul este o primă ocazie de a ne exersa sub forma unui obicei dăruitor, bun sau renunțare la suferințele lui Hristos.

Ne este cel mai frică de aceste decizii, deoarece ne temem de propriile noastre slăbiciuni. Este dificil să ne confruntăm cu poftele, curiozitatea, deriva, nerăbdarea, limitările noastre din nou și din nou într-o perioadă atât de lungă de timp.

Abia a trecut o săptămână, dar farmecul noutății era deja acolo. Entuziasmul inițial pentru „orice vine înainte să mă ridic”, „dimineața în liniștea dimineții, dedicându-mi tot timpul lui Dumnezeu pentru o perioadă mai lungă de timp”, șovăind. Trebuie să fii pur și simplu oboseală, limite fizice, încordare, boală. Există o multitudine de sarcini: aș începe deja, aș face mult mai mult.

Alteori, stând la masă, îmi vine să poftesc dulciuri, șuncă, pulpe de pui sau un pahar de vin roșu. „Cât durează 40 de zile și cât de lent este!”, Afirm în astfel de momente.

În tăcerea timpului de post, limitele, dorințele, dorințele, dorurile, nerăbdarea, slăbiciunile noastre fizice își au și ele un loc. Postul nu este putere. Nu „dacă se sparge, dacă se sparge, o voi face tot cu capul ridicat, cu talia dreaptă și chiar mă voi juca cu ușurință”. Nu „Îți voi arăta”. Dar, de asemenea, nu este o asceză lipsită de suflet, auto-reprimare și plângere de sine, în care mustru și pedepsesc toate dorințele și slăbiciunile mele pentru a mă ridica cu severitate.

Postul este o întâlnire, o confruntare. Este un spațiu liber pentru a ne cunoaște pe noi înșine ca cine suntem și așa cum suntem, una peste alta în spațiul iubitor și milostiv al lui Dumnezeu. Acest lucru este cel mai probabil să se întâmple în decizii și atenție vigilentă. Dacă nu pot ajunge la dulapul cu bomboane sau la raftul cu alcool, se dovedește de câte ori mi-aș alina oboseala și tristețea cu acestea. Dacă decid să petrec o perioadă mai lungă și mai definită de timp în tăcere în fiecare zi, devine clar ce mă împiedică, ce mă îndepărtează, ce distrage atenția, ce mă face să pierd pentru restul anului ...

Evanghelia postului este că pot îngenunchea în tăcere cu frustrările mele, cu eșecurile mele, cu „omisiunile mele de post”. Pot trăi pentru mine înaintea lui Dumnezeu așa cum sunt. Îmi pot privi nerăbdarea. Pot să mă întristez cât de pline de paie sunt entuziasmurile mele când trebuie să stau mult timp în el. S-ar putea să fie disperările mele în rugăciunile mele la care aș vrea cel mai mult să renunț acum! Pot să mă confrunt acolo unde sunt, cine sunt și mă pot ierta chiar, pentru că Dumnezeu poartă cu ei, chiar și în dizolvare:

Împărăția cerurilor este ca un om care a semănat sămânță bună în câmpul său. Dar în timp ce oamenii dormeau, dușmanul său a venit, a aruncat neghina printre grâu și a plecat. Când semănatul a sărit în tulpină și a început să aducă un știulet, neghina a devenit și ea vizibilă. Și slujitorii au venit la stăpân și i-au spus: Domnule, ai semănat sămânță bună în țara ta. Deci, de unde a venit prelata? Și el a spus: Unul dintre dușmanii mei a făcut asta. Și slujitorii au zis: Vrei să mergem și să strângem neghina? Dar el a răspuns: Nu, atâta timp cât vei lua neghina, vei rupe și grâul cu el. Lăsați amândoi să crească împreună până la seceriș, și apoi, în momentul secerișului, voi spune secerătorilor: Adunați mai întâi neghina, legați-i în snopii lor, ardeți-i și adunați grâul în hambarul meu. (Mt 13: 24-30)