Ákos Urbán: A fost muncă în echipă

Interviu - 2015 31 august.

Aceste imagini de sat au copleșit literatura maghiară contemporană și sunt foarte deranjat de această imagine de sat stereotip. Încerc să portretizez sate care sunt mai intime și autentice pentru mine. - Conversație cu Ákos Urbán despre începutul carierei sale și volumul său Un loc.

Când ai început să scrii proză?

Ákos Urbán: Am scris prima mea proză scurtă în anii de liceu, dar cele mai vechi texte păstrate până în prezent provin din timpul vizitei evenimentelor LÉK (cerc literar care funcționează în subsolul Universității din Debrecen). După un astfel de eveniment LÉK, conversația cu József Lapis a devenit primul punct de referință serios, după care am ajuns la prima publicație. Publicația a primit Muzeul Zemplén, versiunea veche a Satului. Curând m-am trezit în situația excepțională că Dománó Szántó a primit textul cu cuvinte foarte amabile pe blogul River Meter. Evident, există și noroc în acest sens, dar mi-am reținut textele de mult timp și nu m-am grăbit cu prima publicație, așa cum sper că a făcut primul volum.

Te ocupi de scrierea romanelor, scrierea poeziei?

Cred că mulți oameni încearcă să scrie poezie și cu siguranță fiecare prozator are poezii ascunse. La fel și eu și poate într-o zi voi fi cu el altfel.
Deocamdată, încerc să-mi exprim dorința de lire în proză. Văd un mare potențial în proza lirică, așa că în unele locuri prefer să permit chiar și manichiura, deoarece simt că lirismul păstrează textul puțin de subiect. Este important ca cititorul să-și recapete răsuflarea și să nu forțez ceea ce spun asupra lui, astfel încât lirismul să-mi ofere un spațiu mai liber și mai larg. Și ar fi existat o poezie în fața Apelor pe care am fost în cele din urmă sortite să o tragem. Deci, chiar dacă mi-e frică să scriu poezie, nu mă pot abține de la lirism cu totul.
Lucrez la un roman, am avut o mulțime de idei, cu mai multe alergări, dar acum am pentru prima dată un plan roman de doi ani - adică un plan se desfășoară de doi ani și am destul mult empatizat.

Ați declarat odată că nu există nicio poveste scurtă pe care să nu o rescrieți de nenumărate ori înainte să o lăsați să plece și că rescrierea poate fi limitată doar de plictiseală. În limbajul dvs. în proză, puteți simți finețea, precizia, atenția. Dar afirmația nu este doar despre găsirea limbajului de scriere ...

Pe de o parte, în procesul de scriere, este și mai posibil să abordăm subiectul lucrării, deci este adesea legal să putem clarifica pasaje anterioare în jurul închiderii textului. Acest proces este dificil de încheiat. Dacă reușiți să vă îndepărtați de text și să-l tratați ca fiind de sine stătător, părțile mai slabe ale textului vor fi și mai proeminente în acest stadiu de înstrăinare, iar editarea va câștiga o nouă forță. Numai textul protejează textul, dacă procesul de creație este organic și puternic pe tot parcursul, atunci procesul de editare a textului constă mai mult în glisare, este mai dificil să deranjezi firele.

Cât timp ți-a luat să scrii materialul pentru volum? De la început, ați construit compoziția volumului pe aceste cinci nuvele?

Am scris primul text din volum în 2009, iar ultimul era încă în curs de editare în volum, deoarece a ieșit mult text - pe de o parte narațiunile erau mai subțiri și, pe de altă parte, au rămas și prozele scurte complete. Din fericire, editorii volumului, Ágnes Balajthy și Miklós Borsik, au intrat foarte puternic în texte și eu sunt primul volum, așa că putem discuta detalii care altfel le-ar putea păstra autonomia. Ultima jumătate a evoluției One Place a fost într-adevăr munca în echipă, am primit mult ajutor.

Volumul tău ar fi fost numit inițial Omul Mincios. De ce ai decis să o schimbi?

Ideea de organizare a volumului este inerția, pasivitatea. Omul mincinos a fost titlul de lucru al volumului, astfel încât punctul de plecare să nu se estompeze. Am găsit titlul One Place mai interesant și poate puțin mai precis.

Nuvela ta, Grădinița, este construită în jurul problemei adopției: un cuplu vrea să adopte o fetiță care a fost anterior cu părinții adoptivi, dar s-au dovedit a fi inadecvate pentru creșterea ei, așa că s-a întors la institut. Cuplul își asumă în mod conștient sarcina dificilă de a stabili o relație părinte-copil bazată pe încredere (educatoare) cu fetița. Și, deși narațiunea nu ne conduce pe drumul lor accidentat, scurtcircuitul strălucește încă raza liniștitoare de speranță pe care cititorul o așteaptă. Cum te-ai gândit să ajungi la un subiect atât de delicat și neobișnuit?

Pentru mine, un singur loc sunt cele mai tipice lucruri despre peisaj și relațiile umane de acolo. Naratorul școlii de grădiniță și partenerul său se întorc acasă de la muncă în străinătate. Textul oferă ideea că este infinit de dificil să te infiltrezi într-o țară nouă. Viața lor comună a devenit astfel caracterizată pentru mine prin întoarcerea acasă și adoptare; după cum mi-aș putea imagina. Și eu am gustat gustul distinctiv de a fi în străinătate și chiar acolo m-am trezit renunțând să mă aflu într-un loc departe de prima casă - copilăria și așa mai departe. - live, similar cu renunțarea la propriul succesor. Ambele parcurg o distanță insurmontabilă.
Și un prieten de-al meu locuiește în străinătate pentru că vede că nu poate întemeia o familie decât acolo în mod responsabil. Cred că școala pentru copii s-a evaporat din astfel de experiențe.

Majoritatea povestirilor tale scurte se desfășoară în mediul rural, într-un sat, care este un loc de privațiune, de acord, de izolare, totuși de solitudine locuibilă, familie și bătrânețe. Istoria menționatului Faiskola și a lui Margócz, fostul miner, sugerează că are loc undeva în sau în jurul Munților Mecsek. Cu ce experiență personală se hrănesc aceste spații literare?

În contrast - sau în plus - imaginea orașului transmite ceva complet diferit, singurătate profundă, exil. Este ca și cum înstrăinarea orașului poate fi abordată din experiența înstrăinării umane.

Am crescut într-un sat. Este foarte frustrant felul în care mă obișnuiesc cu prezența persoanelor fără adăpost într-un oraș - mai ales din cauza aglomerației. Găsesc fără chip un spațiu în care se pot strânge bani pentru a salva balene sau panda în timp ce un grup este fără adăpost. Abordate din literatură, aceste situații sunt fertile și necesită multă atenție.

În limbajul gânditor, fin șlefuit al prozei, în atenția tensionată a naratorului, în închiderea autorilor, în mișcările sale de conștiință explorate precis, este ca și cum ai urma calea tradiției prozei Mészöly Ca cititor și scriitor literar, te-ai ocupat mult de operele lui Miklós Mészöly?

Miklós Mészöly este inevitabil și în literatura de proză maghiară. Deși nu-mi place conceptul de „operă de bază”, totuși îmi este greu să-mi imaginez că cineva poate contribui audibil la literatura de proză maghiară ocolind întreaga operă a lui Miklós Mészöly. Am fost mai mult influențat de texte decât de creatori; Miklós Saulusa Mészöly cântărește mai mult asupra mea decât cealaltă operă - pentru mine acel roman scurt este cea mai bună proză scrisă în limba maghiară. Stratificat, concis, atras în prim plan și, cel mai important, naratorul nu este caracterizat de atenția orizontală tipică cu care se poate vorbi literatura traumatică actuală sau proza minimalistă.

Pe cine ați citit recent, pe cine vă place să citiți, cine v-a influențat - ca cititor, ca scriitor?

Dacă ar fi să spun creatori, aș vrea chiar să-i menționez pe Albert Camus, Abe Kóbo, János Pilinszky și Simone Weil, dar pe Martin Buber sau Dimitri Verhulst. De asemenea, îmi place să citesc Biblia sau spusele popoarelor din nord - dar mâine aș spune cu siguranță o listă diferită.
Potrivit unei cunoștințe de-a mea, ador romanele decadente care vin ca o surpriză.

La ce lucrezi acum, care sunt planurile tale? Se așteaptă un nou volum?

Mă interesează narațiunea feminină, precum și angajez o idee narativă egoistă. Lucrez la un roman, dar dacă am o mică idee de proză și timpul îmi permite, încerc mereu să le scriu și eu.